N-a putut în mod elementar să meargă la școală, deoarece nu avea bani. A trăit șapte ani în sediul liceului în care preda. Ziua ei de naștere a devenit data morții persoanei apropiate. Acestea sunt doar câteva informații din viața Mariei Armașel, învățătoarei de limba și literatura română. Femeia și-a dedicat toată existența meseriei de profesor și familiei. Astăzi, ea trăiește în singurătate cu o pensie care acoperă doar cheltuielile pentru supraviețuire.
Învățătoarea povestește că în copilărie, când războiul era în toi, se trăia mai bine decât în vremurile pașnice. Aceasta s-a născut la data de 8 septembrie în 1941, în satul Ceamașir, raionul Chilia. Femeia își amintește cu deosebită căldură clipele dulci din copilărie, despre părinții și bunicii săi, casa părintească etc.
„Casa noastră părintească era cea mai frumoasă în sat, îngrijită, curată, reparată”, a afirmat protagonista.
Mama ei, Prascovia Pavlovna, de asemenea a trăit în timpul războiului, de aceea avea numai patru clase. Toată viața sa femeia a lucrat mulgătoare în colhoz. Aceasta era „ca toate mamele, bună la inima, mă iubea foarte mult și eu o iubeam, avea grijă de noi toți, era o gospodină de nota 10. Mama mă îmbrăca foarte bine, foarte frumos, ca pe o păpușă. Așa și mă porecleau în sat – păpușica”.
Când Maria Armașel a început să vorbească despre tatăl său, în ochii se citea tristețea, iar zâmbetul treptat dispărea de pe buze. Tatăl Gheorghii a fost un bărbat blond cu ochii albaștri. În timpul războiului acesta a lucrat în satul Kuibîșev, la uzina unde se pregăteau detalii pentru armament. În pofida faptului că protagonista a avut relații bune cu ambii părinți, aceasta nu are amintiri comune cu tata și nu ține minte dacă bărbatul a participat eventual în educația ei.
„Mai mult mama m-a ajutat, cu tata nu prea apropiați am fost, pentru că așa a fost timpul. Nu m-a ținut în brațe, nu m-a legănat. El nici n-a văzut cum m-am născut. Dar așa… și el a fost un om bun, înțelegător”, a subliniat pensionara.
Bunicii și-au lăsat o amprentă net superioară în viața Mariei Armașel, în comparație cu tatăl. Aceștia au ajutat-o atât material, cât și dăruindu-i nelimitat căldura sufletească.
„Bunicii întotdeauna au fost cei mai buni, mă țineau în brațe, mă mângâiau, îmi povesteau amintiri din copilărie. Mai bogați erau părinții mamei. Atunci când a fost foamete, dar foametea pentru toți a fost totuna, n-am simțit-o atât de drastic, deoarece bunicii aveau mereu câte ceva de la iepuraș.”
În cazul formării profesionale, protagonista a parcurs această etapă singură. Maria a plecat la școala mai târziu decât prietenii ei din cauza aspectului material. Situația respectivă totuși n-a influențat semnificativ cunoștințele micuței Mariei. Fata își studia lecțiile absolut singură și nu apela la ajutorul părinților.
„Aveam o rudă-învățător care trecea mereu prin ograda noastră și mergea la școală, dar eu plângeam, deoarece visam zi și noapte să învăț. Și el m-a dus la școală, după Anul Nou, în clasa întâi. Când am venit la școală elevii deja se învățau să scrie literele și m-am încadrat deodată, chiar dacă prima învățătoare nu prea își bătea capul. Eu am învățat destul de bine, am trecut fără probleme în clasa a doua împreună cu prietenii. Dar cu lecțiile nimeni nu m-a ajutat, singură le făceam pe toate. Aveam o prietenă Pașa și noi împreună învățam”, ne-a mărturisit Maria Armașel.
Din cauză că prima învățătoare preda fără interes, activând doar ca fon, femeia nici nu poate să și-o amintească. Însă, i-a rămas în memorie chipul învățătoarei de limba și literatura română și anume chipul Raisiei Vieru (născută, Nacu). Conform cuvintelor protagonistei, soția lui Grigore Vieru a fost o femei binevoitoare, ce nu punea niciodată accent pe greșeli.
Profesorii de muzică tot și-au lăsat amprenta în viața femeii. „Am avut profesori de muzică care mi-au influențat formarea la Școala Pedagogică, Facultatea de Muzică în Belgorodnestrovsc. Eu cântam la baian și burtica îmi creștea, trebuia să nasc și îmi era greu. De aceea am decis să părăsesc muzica și să îmbrățișez profesia învățătoarei de limba și literatura română”, a spus Maria.
După Școala Pedgogică, unde a studiat cu succes aleatoriu muzica, femeia a absolvit cursurile de limba și literatura română la Chișinău și a intrat la Universitatea de Stat din Moldova, mai exact – Facultatea de Litere. Femeia a explicat că cursurile au reprezentat o măsură necesară, deoarece până când ea studia exclusiv în limba rusă.
Cu deosebită plăcere și bucurie Maria Armașel povestește despre anii de studenție. A intrat la universitate în 1971. În ciuda faptului că tineretul pe vremurile celea admira golul din buzunare, aceștia încercau să trăiască la maxim și să profite de fiecare moment.
„Bucuroasă eram când am absolvit școala, 11 clase, și am intrat la USM. Am susținut trei examene: limba și literatura română, franceza și psihologia. Eu învățam bine, n-am fost eminentă, dar și n-am avut nota trei. La universitate l-am avut ca ghid pe profesorul Pojoga la limba și literatura română. Era un dascăl foarte înțelegător, atent și cumpătat. În plus, țin minte cum procuram talonașe la cantină. În anul trei, noi cu prietena mea Pașa ne duceam la ospătărie, luam masa odată în zi și cumpăram de acolo mâncare pentru casă. La 7 noiembrie, ne duceam la manifestații”, a menționat protagonista.
Studenta reușea într-un mod artistic să balanseze între universitate și lucru. Ea primea bursă în valoare de 120 de ruble, dar aceste finanțe nu erau suficiente pentru trai. Primii șase ani a lucrat în funcție de învățătoare de muzică, deoarece atunci nu prea existau specialiști în acest domeniu. Pe urmă, a activat în calitate de învățătoare de limba și literatura română în LT „Alecu Russo”, unde și-a consacrat aproape toată viața ei profesională.
„La școală am lucrat 60 de ani. Cu elevii foarte bune relații am avut, le mai cântam câteodată, le povesteam ceva interesant. Voiam ca ei să plece în fiecare zi cu amintiri plăcute de la lecțiile mele. Chiar și acum știu pe de rost pasteluri de Vasile Alecsandri.”
Femeia s-a însuflețit și cu mare entuziasm a început să recite pastelul „Oaspeții primăverii”:
În fund, pe cer albastru, în zarea depărtată,
La răsărit, sub soare, un negru punct s-arată!
E cocostârcul tainic în lume călător,
Al primăverii dulce iubit prevestitor.
El vine, se înalţă, în cercuri line zboară
Şi, răpide ca gândul, la cuibu-i se coboară;
Iar copilaşii veseli, cu peptul dezgolit,
Aleargă, sar în cale-i şi-i zic: „Bine-ai sosit!”
În aer ciocârlia, pe casă rândunele,
Pe crengile pădurii un roi de păsărele
Cu-o lungă ciripire la soare se-ncălzesc
Şi pe deasupra bălţii nagâţii se-nvârtesc.
Ah! iată primăvara cu sânu-i de verdeaţă!
În lume-i veselie…
La acest moment bătrâna a început să-și amintească fragmentat versurile potrivite și s-a intristat că nu poate reține buchiile pe care le-a repetat de nenumărate ori la lecțiile sale. Este de menționat că in viața acestei femei puternice au fost momente mult mai dramatice. Aceasta a fost nevoită să trăiască împreună cu familia șapte ani în incinta școlii.
„Soțul a absolvit facultatea de drept și a fost repartizat într-un sat, iar am fost nevoiți să plecăm împreună cu el. Când directorul a auzit despre aceasta, el n-a vrut să-mi dea drumul, și ne-a dat în schimb această cameră. Directoarei îi plăceau foarte mult lecțiile mele, țin minte cum zicea: „Это не урок, а сказка”. Am trăit în clădirea liceului „Alecu Russo” vreo 7 ani, fiindcă nu aveam altă variantă să mă târguiesc. A fost o cameră de 60 m2, cu bucătărie. Apoi am stat în rând la Coopertiva și am primit apartamentul din sectorul Râșcani. Părinții mei mi-au dat o mie de ruble și părinții lui au dat o mie de ruble, într-un final am cumpărat acest apartament abia în 1974.”
În anul 1974, tânăra Maria s-a mutat în noua sa casă împreună cu soțul și doi feciorași frumoși, Alexandru și Vicu. Din păcate, astăzi, aceasta trăiește în singurătate.
După o mică pauză, bătrână a acumulat ultimele forțe, a îndreptat basmaua neagră pe cap, și-a strâns mâinele la nivelul pieptului și ne-a mărturisit partea cea mai dificilă a acestei istorii.
„La ziua mea de naștere, 8 septembrie, în anul trecut, l-am înmormântat pe feciorul cel mic Șuric. El mi-a părăsit în vârstă de 47 de ani. Infarctul e de vină. Aș fi vrut de întors înapoi chiar tot: tinerețea, familia, fiul… Că acum n-am nimic, Doamne. Totul e gol, pustiu. Feciorul cel mare mă telefonează frecvent, dar nu prea vine. Spune că n-are parcare pentru mașină. Fiica lui se află peste hotare. De asemenea nu prea des vine, iar nepotul este în oraș. El a terminat Facultatea de Drept, i-am plătit toți anii de universitate, dar și acesta nu mă bucură cu prezența. Feciorul nu mă ajută material, dar eu nici nu cer. Uneori îmi plătește comunale, dar eu îi întorc banii. Soția lui îmi aduce câte ceva din produse. Dar eu nu cer, mie îmi ajunge, mai ales acum, când am rămas singură”, a conchis femeia.
Conform datelor Biroului Național de Statistică, la momentul actual, în Republica Moldova trăiesc aproximativ 700.000 de pensionari.
AUTOR:Milena Macarciuc