Jana Ceban este una dintre puținii nonagenari din satul Todirești, raionul Anenii Noi. S-a născut în 1932 și avut o viață marcată de marile evenimente istorice: o copilărie în timpul celui de-al Doilea Război Mondial și a foametei, și o bătrânețe în pandemia de COVID-19. A născut opt copii, dar a educat nouă, iar astăzi se mândrește cu ce a reușit în viață.
Unda Liberă: V-ați născut în anul 1932, iar lumea din sat vă numește „românca”. De unde vine aceast/ă supranume, poreclă și vă supără cumva?
Jana Ceban:Tatăl meu, Alexei Cracan, a făcut parte din armata română, era jandarm. Acolo unde slujea, în județul Iași, a cunoscut-o pe mama, pe nume Ecaterina. Mama era din satul Trifești și a venit mireasă aici, în sat, în anul 1929, iar în 1932 m-am născut eu. Porecla „românca” o am de la mama. Ea era româncă, așa am rămas și eu.
Unda Liberă: Copilăria dumneavoastră nu a fost asemănătoare cu cea a copiilor din ziua de astăzi, deoarece ați trecut prin cel de-al Doilea Război Mondial, dar și prin foamete. Ce amintiri aveți din acea perioadă?
Jana Ceban: Eu mi-am pierdut mama pe când aveam șase luni, iar tata s-a mai însurat și în familie au mai apărut încă cinci copii. În total eram șase frați. De mică am fost deprinsă cu munca. La opt ani trăgeam brazda călare pe cal. Eu aveam nouă ani când s-a început războiul. Îmi amintesc cum se auzeau bubuituri și prin părțile noastre, în podiș. Noi eram copii, ne temeam de bubuiturile puternice apoi ne luam cu ale casei și uitam. Linia frontului nu trecea prin sat pe la noi. Mai greu ne-a fost în perioada foamei. Ne-au strâns tot ce aveam prin pod. Noi aveam la tata acasă o gaură mare în podeaua casei, unde încăpeau vreo cinci – șase saci cu grâu și cu asta am scăpat. Tata a pus sacii în gaură, a astupat cu scânduri, apoi cu țoale, iar deasupra a pus o rogojină pe care dormeam eu și încă trei frați de-ai mei. Norocul nostru că tata lucra la porci. Era șef acolo. Aduceau macuc (șrot) cu săniile de la gară și ne spunea pe unde va arunca câteva mâini de macuc și să ne ducem să le luăm. Așa stăteam iarna de pândă să treacă cu săniile, apoi, prin omătul mare, strângeam ce ne lăsa tata, iar seara când venea – îl înmuia cu apă și ne dădea să mâncăm din el. Mai aducea frunze de varză, tot de la porcărie, și le puneam la murat pe iarnă. Așa și am trecut peste acea perioadă.
Unda Liberă: V-ați căsătorit foarte devreme. Cum s-a întâmplat?
Jana Ceban: Acasă la tata nu-mi era deloc ușor. Eu eram cea mai mare și tot lucrul greu era pe umerii mei. Așa că la 16 ani m-am măritat cu Ion Ciobanu, un băiat de la noi din sat. Mă gândeam că negru țigan de-a fi, tot m-oi mărita (zâmbește), Ion nu era deloc așa. Voiam să scap mai repede de greutățile de acasă și să-mi fac un colțișor al meu. Ion m-a văzut în sat și m-a furat de mireasă foarte repede. Tata a venit după mine, dar eu i-am spus că rămân la Ion. Dragostea nu a venit deodată, dar a venit totuși.
Unda Liberă: Sunteți mama biologică a opt copii. Totuși în familia dumneavoastră se numără nouă urmași. Care este istoria apariției copiilor în familia dumneavoastră?
Jana Ceban: Eu am nouă copii. Primul dintre ei este Andrei, când eram însărcinată cu el, soțul a furat de pe dealul colhozului doi harbuji. A fost prins și pus după gratii. S-a întors peste doi ani și la scurt timp l-au luat la armată. Atunci am rămas gravidă cu Nina. După ce a venit de la armată au apărut și ceilalți: Feodor și Profir, care sunt gemeni, Ana, Veaceslav și Victor. Nu ne era ușor cu o casă de copii și pe trei dintre ei, Fiodor, Profir și Ana, i-am dat la internat, la Chișinău. Acolo s-au împrietenit cu un băiat orfan – Gheorghe. S-a lipit de-ai mei și venea cu ei acasă sâmbetele. Noi îl duceam la școală, iar el fugea și tot la noi trăgea, sărmanul. Chiar dacă mama soacră nu voia să-l accepte, eu l-am primit ca pe al meu. A început să-mi zică mamă și așa a devenit membru al familiei noastre. După ce a terminat școala, i-am făcut petrecere la armată, iar când a venit din armată tot la noi a tras. Peste câțiva ani și-a găsit o fată din sat, le-am făcut și nuntă, iar Profir i-a cununat.
Unda Liberă: Să fii mamă nu este ușor. Totuși cum credeți, când era mai ușor să fii mamă, atunci sau acum?
Jana Ceban: Acuma este mult mai ușor să fii mamă. Îți crești copilul, nu trebuie să lucrezi pământul. Nu speli scutece. Noi eram nevoiți să lucrăm la colhoz, ca să avem din ce-i crește. Am lucrat și la tutun, dar și sapa am tras. Eram mereu ocupați, întotdeauna aveam de lucru, iar copiii s-au crescut unul pe altul: cei mari îi creșteau pe cei mici. Când m-am trezit – toți au crescut. Soțul meu a murit în 1984, iar eu m-am descurcat cum am putut mai bine. Îmi pare rău că nu au toți studii superioare, dar sunt mulțumită că fiecare dintre ei au învățat o profesie care le prinde bine în viață: care zidar, care bucătar, tâmplar, vânzătoare, iar una dintre fete, Maria, a terminat institutul și este contabilă. Eu am fost la medic și i-am spus că nici măcar nu știu unde se află inima, pentru că nu m-a durut niciodată. Asta pentru că o mamă cu câți mai mulți copii are, cu atât mai sănătoasă este.
Unda Liberă: Pe lângă faptul că ați trecut prin război și foamete, viața v-a mai pregătit o încercare – ați trecut și prin COVID-19. Cum ați depășit?
Jana Ceban: Așa este, în anul 2021, în februarie am avut COVID. Am bolit împreună cu fiica mea Nina. Am stat ambele internate în spital. A fost strașnic. Nu se permitea să ieșim din saloane. Numai la veceu mergeam. Medicii veneau la noi îmbrăcați în haine speciale. Nici nu puteam să-i vedem la față pe cei care ne ajutau. Eu am avut nevoie de oxigen, deoarece mă sufocam. Dar am trecut și peste asta, la ai mei 90 de ani pe atunci. Cum vă spuneam și mai devreme, o femeie cu câți mai mulți copii are, cu atât mai sănătoasă este.
Unda Liberă: Aveți 92 de ani. În spatele dumneavoastră o viață plină cu de toate. Cu ce vă mândriți cel mai mult?
Jana Ceban: Cea mai mare mândrie sunt copiii mei. Pe doi dintre ei i-am petrecut deja pe ultimul drum, sărmanii. Dar toți au fost și sunt omenoși, buni și săritori la nevoie. Nici unul dintre copiii mei nu sunt peste hotare. Fiecare și-a găsit rostul lui aici, acasă, iar la sărbători, mare îmi este bucuria să-i văd pășindu-mi pragul. Asta îmi este și mândria. Ce-și mai poate dori o mamă?
Unda Liberă: Înțelepciunea dumneavoastră nu poate fi pusă la îndoială. Ea vine din toate cele trăite de-a lungul vieții. Ce sfat ați oferi tinerilor părinți?
Jana Ceban: Eu le spun să nu le fie frică să nască copii. Copiii sunt bucuria vieții și prin copii trăim și noi părinții.
Unda Liberă: Care este cea mai mare dorință a dumneavoastră?
Jana Ceban: Eu deja mari dorințe nu am. Vreau doar să fie pace. Astăzi războiul nu mai este cum a fost odată. Astăzi este foarte fioros! Mă rog lui Dumnezeu să fie pace pe pământ.
Autor: Adrian BEBEA