Astăzi este despre el, Nichita STĂNESCU, „Poetul necuvintelor”, care a lăsat o operă de mare profunzime şi originalitate, concretizată în volume ca Sensul iubirii (recitire (1972), Starea poeziei (1975), Epica Magna (1978), Noduri şi semne (1982), care l-au impus nu numai în lirica românească, dar şi pe plan european.
A primit de patru ori Premiul Uniunii Scriitorilor. A fost laureat, în 1975, al Premiului Herder. În 1978 este răsplătit cu Premiul „Mihai Eminescu” al Academiei Române, iar în 1982, cu Premiul „Cununa de aur” a Festivalului internaţional de poezie de la Struga.
În anul 1979 fost propus de Academia Suedeză pentru includerea pe lista candidaţilor la Premiul Nobel, a fost ales post-mortem membru al Academiei Române.
A spus despre sine că nu este decât „o pată de sânge/ care vorbeşte”. Ce am putea spune noi despre El? Citit de către mulţi, înţeles de către puţini, Nichita Stănescu rămâne creatorul unei noi ere în poezie, poetul paradoxurilor, autorul „Noului Testament al Poeziei”.
Poetul se stinge din viață pe 13 decembrie 1983 și este înhumat la cimitirul Bellu din București, în fața mormântului lui Mihai Eminescu. Membru post-mortem al Academiei Române.
Poet reprezentativ al generației ’60, Nichita Stănescu este unul dintre cei mai importanți scriitori din literatura română, reformator al limbajului liric, explorator neîntrecut al cuvântului artistic și creator al unei poetici inedite. În opinia exegezei literare, poezia sa denotă „o nouă experiență lirică” (Ov. S. Crohmălniceanu), relevă „dimensiunile unei redescoperiri de sine și a lumii într-o perspectivă a mult râvnitei unicități” (George Munteanu), efortul de „sistematizare și organizare, de creare a unui cosmos al vorbirii” (Marian Papahagi), producând „o răsturnare de percepție” și fiind o „metafizică a realului și deopotrivă fizică a emoțiilor” (Nicolae Manolescu).