Întunericul care inundase camera 20 B din căminul 10, mă zbăteam de câteva minute. În acea noapte de noiembrie, simțeam din plin arcurile saltelei, care îmi masau discurile coloanei vertebrale.
De ceva vreme, aveam un somn agitat – adormeam greu, mă întorceam în pat de nenumărate ori. În acea noapte, însă, somnul meu era tulburat de un strigăt, răsunând în timpane.
Era o voce, care se repeta din nou și din nou. Brusc am simțit cum stomacul mi-a ajuns în gât și m-am trezit. Era ora două dimineața și eu stăteam sprijinită de peretele alb.
Am deschis atunci geamul și priveam cum nouri dansează. Afară era o liniște asurzitoare, întreruptă din când în când de zgomotul mașinilor sau lătratul câinilor. În urechile mele răsuna încă aceea voce. Dar nu era o voce oarecare, pentru că timbrul vocii îmi era destul de familiar. Nu era prima dată când acea voce îmi bântuia somnul, pentru că ea îmi amintea de ziua în care am mâncat ultima oară pâinea coaptă de ea.
Corpul meu, cu privirea ațintită la cum dansau nourii acompaniați de adierea ușoară a vântului, devenise o stafie, iar mintea tulbure se teleportase în adolescență.
Pe atunci aveam 17 ani. Era o iarnă friguroasă, când am a ajuns acasă, la Cahul, în sobă focul ardea, aroma pâinii scoase din cuptor îmbrățișa întreaga casă. Aroma copilăriei, a tatălui, a mamei – un miros ce mi-a călăuzit întreaga viață.
Cu toate acestea, în adâncul inimii eram conștienți cu toții că poate fi una din ultimele pâinii făcute de ea. Ea a fost născută în 1935, a fost martoră la al Doilea Război Mondial, a trecut prin foametea organizată în perioada 1946 – 1947, a dat naștere la 8 copii, a respectat cele 10 porunci, a copt pâine toată viața ei.
Dar în mintea noastră speram că se va întâmpla o minune și aceasta nu va fi ultima ei creație.
Eram speriată, iar în același timp nutream un sentiment profund de vinovăție. Regretul că nu ne plăcea, ne doream de cea cumpărată, era mai bună aceea, mai puhavă, mai aromată, mai gustoasă. Regretul că nu am apreciat-o suficient, că nu i-am lăudat creația, nu am fost recunoscători de existența ei.
Poate că începusem să te apreciez cu mult înainte de acea seară – atunci când mi-ai împletit o pereche de ciorapi, atunci când mi-ai cumpărat aceea păpușă sau atunci când te trezeai de dimineață pentru a face focul, pentru a ne fi nouă cald. În acea seară însă vinovăția pe care am simțit-o m-a făcut să mă urăsc cu adevărat, sentimente pe care le-am împărtășit câțiva ani de atunci. Ura pe care am purtat-o în mine mi-a înghețat inima.
Acum mănânc pâine cumpărată, de cea puhavă și gustoasă, rece, fără istorie, fără emoție, de fier. Cu gândul la acele momente, atât de neprețuite acum, atât de neînsemnate atunci. Ce aș mai da să mănânc o bucată de pâine. Pâinea din cea adevărată, plină de viață, de istorie, de durere, de bogăție, de putere. Pâinea e despre 85 de ani, e credință, educație, copilărie, durerea căzăturile, durerea cicatricilor, flori, timp, visuri, e despre TINE. Pâinea frământată cu mâinile tale! Cu mâinile MĂMUȚEI.
Aceste rânduri nu sunt pline de regrete, este o ODĂ adusă ție, lipsa persoanei care m-a învățat să trăiesc fiecare clipă, să o apreciez pe mama, să-i mulțumesc tatei, să-mi îmbrățișez frații. Să fiu recunoscătoare pentru tot ce am!
Pentru toate îți mulțumesc, MULȚUMESC MĂMUȚA.
AUTOR: A. G.