Experiența se hrănește din experiențe, iar schimbările radicale, evadările din zona de confort și asumarea riscurilor te pot readuce pe calea cea bună. Asta o demonstrează Alexandru, astăzi student la Teatrologie, la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca, cu o carte dată la tipar, încrezător în ceea ce face și decis ce vrea să facă. Doar câțiva ani din viața lui ar putea fi expuși în volume de cărți.
Unda Liberă: Alexandru, am auzit că în vara acestui an intenționezi să debutezi în lumea literaturii. Până vom ajunge să discutăm despre această lucrare, povestește-mi, dacă îți amintești, despre primele povești și basme care te-au făcut să îndrăgești cuvântul?
Alexandru Ceban: Nu cred că într-o primă fază a fost vorba de dragostea față de cuvânt, cât dragostea față de povești, în sine. Îmi plăcea în mod special ficțiunea, atunci când eram mic. De fapt, încă îmi place. Însă pe atunci aveam acces la aceasta mai degrabă prin intermediul filmelor și a desenelor animate. De regulă, cărțile la care aveam acces în copilărie – Robin Hood, de exemplu – mă plictiseau îngrozitor și nu aveam răbdare să le termin. Cred că prima carte pe care am fost curios să o citesc din scoarță în scoarță a fost Jocurile Foamei de Suzanne Collins, toate trei volume. Cred că aveam vreo 12, maxim 14 ani pe atunci. Dar nu numai poveștile ficționale îmi plăceau. Cred că se poate generaliza, spunând că îmi plăceau poveștile interesante. Îmi plăcea mai tare să-mi ascult bunelul povestind ce bazaconii făcea el când era mic, decât să citesc Amintiri din copilărie. Cred că așa am ajuns să descopăr importanța cuvântului, urmărind cu atenție mai degrabă efectele pe care le produc cuvintele rostite asupra mea, decât din ceea ce am citit. Nu cred că m-am identificat vreodată drept un cititor înrăit și, în continuare, nu cred că mă identific, cu toate că în ultimii ani am ajuns să citesc mult mai mult și mi-am dezvoltat chiar o dragoste față de lectură. Înțeleg cuvântul scris ca un instrument. Un instrument față de care, din varii motive, eu am o dispoziție aparte, dar nu aș spune că tind să-l idealizez, idolatrizez și să-l ridic în rangul de absolut.
Unda Liberă: Ai început să practici și sportul de mic copil. Poate este un stereotip, dar de regulă, în special în zonele rurale, băieții care practică luptele nu dau mare prioritate educației și studiilor. Tu însă ai reușit să fii un bun sportiv și un elev exemplar. Cum ți-a reușit?
Alexandru Ceban: Acest aspect, pe care l-ai observat și menționat, nu reprezintă o relație de cauză-efect. Nu e ca și cum sportul, nici măcar luptele în mod special, au încurcat pe cineva vreodată să obțină performanțe la învățătură, mai ales atunci când vorbim de sport practicat la nivel de amator, căci sportul de performanță necesită, bineînțeles, o altă investiție de timp. Dimpotrivă, sportul te disciplinează și contribuie la o stare generală de bine, care nu poate influența decât pozitiv toate celelalte activități pe care le ai. La cazurile la care faci referire, de vină nu este sportul, ci orice altceva, începând de la mediu, prejudecăți, stereotipuri ș.a.m.d., până la propria incapacitate a sportivului de a-și stabili propriile priorități. În plus, nu e ca și cum eram copil de-al nimănui. Erau lângă mine părinții care îmi ziceau: „Dacă nu o să ai rezultate bune la școală, nu îți mai dăm bani de antrenamente”.
Unda Liberă: Ai început să scrii încă de pe băncile școlii. Acest exercițiu era un refugiu pentru tine?
Alexandru Ceban: Au fost cazuri în care scriitura a reprezentat și un refugiu. Însă, de departe, scriitura nu e numai despre refugiu. Ba chiar, în majoritatea copleșitoare a cazurilor, scriitura nu e deloc despre refugiu. Nu știu de unde s-a înrădăcinat în cultura generală imaginea aceasta tip a scriitorului sau chiar artistului în sens larg căruia ceva nu-i convine în lumea care îl înconjoară și acesta se refugiază în lumea sa provizorie în care creează și uită de toate grijile. Un refugiu îl reprezintă mai degrabă orele în șir petrecute pe Netflix, să „te faci una cu canapeaua” și să uiți de grijile cotidiene pentru întregul weekend. Scriitura și creația în general, ca să nu fim exclusiviști, presupune mai degrabă un act de confruntare cu ceva, decât un refugiu. Fie că vorbim de o confruntare cu un oarecare aspect al vieții sau al lumii care nu îți convine, fie că vorbim de o confruntare cu propria persoană, propriile temeri, amintiri, propriile gânduri, inclusiv cu dificultatea de a formula coerent aceste gânduri.
Unda Liberă: Din ceea ce cunoaștem despre marii scriitori și poeți, majoritatea dintre ei au dus o viață mai grea, iar de aici am putea deduce că inspirația și muza vine din suferință. Ce părere ai tu despre asta și de unde vine inspirația la tine?
Alexandru Ceban: În primul rând cred că este un stereotip. Când vorbim de viață grea, trebuie să ne gândim și la perioada istorică în care au trăit aceștia, unii îndurând foame. Un aspect la care trebuie să ne referim, deși într-o măsură mai mică decât la aspectul foamei și sărăciei, este acela că majoritatea dintre ei se află într-un perpetuu conflict fie cu sine, fie cu lumea, ceea ce tinde deja să fie mai aproape de adevăr. Însă, din nou, nu e ca și cum numai scriitorii suferă și duc aceste confruntări și conflicte interioare. Probabil, singura diferență mai mult sau mai puțin concretă despre care putem vorbi, constă în faptul că toți aceștia au o intuiție mai dezvoltată pentru un altceva alternativ. Dacă unui scriitor i se pare viața extrem de nedreaptă, aceasta nu e pentru că viața este, obiectiv, mult mai nedreaptă față de el, ci pentru că acesta, scriitorul, intuiește mult mai puternic, spre deosebire de alții, că viața poate fi altfel. Aceasta intuiție, cred eu, este de nedespărțit de ceea ce înțelegem noi prin ideea de talent.
Faptul că inspirația se naște din suferință este mai curând o expresie prin care încercăm să romantizăm faptul că, tehnic vorbind, suferința per se este mult mai ofertantă decât fericirea. Romantizăm pentru că altfel ar suna cinic. Îți recomand un exercițiu: ia o foaie de hârtie, împarte-o în două și scrie într-o coloană toate emoțiile pozitive care îți vin în gând, iar în cealaltă toate emoțiile negative. Îți garantez că, la urmă, când te vei pune să numeri, numărul emoțiilor negative va fi mult mai mare decât ale celor pozitive. De aici și simpla concluzie că tristețea sau suferința este mult mai prezentă decât fericirea. Despre fericire așadar poți scrie mult mai puțin. Acesta este, bineînțeles, un subiect pe baza căruia am putea vorbi mult mai multe, dar această formă este cea mai simplă și scurtă exprimare a lui care îmi vine în minte acum. În plus, nu trebuie să uităm că scriitura nu are rost fără cititor, iar cititorului îi este mult mai interesantă suferința. Asta pentru că, privind lucrurile din punct de vedere al evoluției, ființa umană a învățat că, pentru a trăi, aceasta trebuie să încerce să obțină fericirea și să evite suferința. Deci noi nu putem să trăim suferința atunci când încercăm să o evităm, iar din această cauză suferința rămâne a fi o curiozitate neîmplinită pentru noi, oamenii. Această curiozitate poate fi satisfăcută citind despre suferința altora fără a ne pune pe noi înșine, în calitate de cititor, în pericol. Cu alte cuvinte, în calitate de cititor, ai de ce să citești despre suferință, dar nu ai de ce să citești despre fericire, pentru că fericirea poți mai degrabă să mergi să o obții.
Unda Liberă: Ai început să scrii mai mult în momentul când ai plecat la studii în România?
Alexandru Ceban: Nu îmi amintesc exact, dar nu cred că au existat diferențe majore în ceea ce ține de numărul de cuvinte puse pe foaie, luând în considerație că, pe atunci, oricum nu practicam exercițiul de a scris zilnic.
Unda Liberă: Un alt capitol din viața ta este legat de un alt mediu și o altă experiență, Legiunea Franceză. Cum ai aflat despre aceasta și cum ai ajuns acolo?
Alexandru Ceban: Despre Legiune știam demult, dar nu îmi mai amintesc de unde. Probabil, de la un prieten care își dorea să ajungă acolo. Decizia de a merge a fost foarte spontană, luată, literalmente, în două minute. Treceam printr-o perioadă foarte complicată în acel moment, cu depresie, gânduri negre și tot pachetul. Simțeam că aveam nevoie de o schimbare majoră în acel moment. Într-o seară stăteam în bucătărie în apartamentul pe care îl închiriam cu un foarte bun prieten de-al meu, care se afla și el într-o stare asemănătoare cu a mea, și vorbeam despre acea schimbare de care este nevoie. Apoi, brusc, mi-a venit în cap o idee, pe care am spus-o cu voce tare fără să cuget prea mult asupra ei: „Hai în legiune”. Prietenul acela al meu s-a uitat la mine, vreme de vreo 30 de secunde și a spus: „Hai”. Atât a fost. A doua zi mi-am dat demisia de la job, peste încă câteva zile mi-am retras dosarul de la liceu, eram clasa a 12-a atunci, și peste 3 săptămâni de la seara în care am spus că mergem, am decolat spre Franța. Eram atât de nepregătiți și cu capul în traistă amândoi încât abia atunci când am aterizat la aeroportul Paris Beauvais, am aflat că acesta nu se află în Paris ci la câțiva km de orașul Beauvais, care la rândul lui se află la 70 de km de Paris. Iar noi nu aveam nici un cent în buzunare. Așa că am mers pe jos.
Unda Liberă: Cum te-a marcat această experiență?
Alexandru Ceban: E greu de spus în câteva cuvinte. A fost o experiență care m-a ajutat mult să mă descopăr pe mine, să-mi răspund la anumite întrebări, dar și să-mi pun altele. Cel mai important lucru pe care l-am descoperit a fost, totuși, cel mai probabil, faptul că mi-am dat seama că pot și sunt în stare de mult mai multe decât mi-am oferit credit că pot.
Unda Liberă: Dacă te-ai întoarce în timp, ai repeta această experiență?
Alexandru Ceban: A fost o experiență bună. De fapt, una dintre cele mai bune experiențe din viața mea. Cu toate acestea, nu văd de ce aș repeta-o. Nu cred că există vreo experiență, oricât de bună, pe care aș vrea să o trăiesc de două ori la fel. Dacă mă întrebi dacă aș vrea să schimb ceva din felul în care au mers lucrurile, atunci răspunsul e „nu”. Totul s-a întâmplat exact așa cum a trebuit să se întâmple.
Unda Liberă: Închipuie-ți că fiul tău, la vârsta de 18, cu performanțe remarcabile la învățătură, te anunță că a fost angajat ca mercenar și pleacă la pregătiri în următoarele zile. Care sunt acțiunile tale?
Alexandru Ceban: Totul depinde de context, Adrian. Vezi tu, referința ta la faptul că eu eram acel copil de 18 ani și întrebarea ce aș face eu în locul lui taică-meu, este foarte ambiguă. În primul rând, din motiv că, în acea perioadă eu nu aveam tocmai rezultate remarcabile la învățătură. Eu eram pe lista candidaților la exmatriculare din cauza absențelor. În al doilea rând, părinții mei nu prea aveau ce-mi face pentru că eram major, deja, dar și dacă, prin absurd, apelând la Dumnezeu știe ce metode, ei ar fi reușit să mă convingă să nu plec, e foarte probabil că prin aceasta ei mi-ar fi semnat sentința la moarte, pentru că, după cum am spus, a fost o perioadă complicată pentru mine și nu exclud că aceasta putea rezulta în unele finalități nu tocmai fericite. Știind tot ce am știut, nu aș fi făcut nimic altceva decât să-mi urez succes, cel mai probabil.
Unda Liberă: Regreți timpul pierdut?
Alexandru Ceban: Regret timpul pierdut, dar prin aceasta nu mă refer la plecarea mea în legiune, pentru că acela nu a fost timp pierdut. Am câștigat mult prea multe de acolo. Regret timpul pierdut dând scroll la Instagram mai degrabă. Ce-i drept, mi-am șters toate aplicațiile de rețele sociale de pe telefon și mi-am păstrat numai messenger-ul, cam de aproximativ doi ani.
Unda Liberă: Cum explici faptul că ai reușit să renunți la Legiune, să te întorci acasă și să reiei studiile?
Alexandru Ceban: Simplu, eu nu am pornit încolo pentru că voiam să fiu soldat. Eu am mers pentru că aveam nevoie de o schimbare majoră. De schimbare am avut parte, ceea ce mi-a oferit o nouă perspectivă, deci ținta principală a plecării mele a fost atinsă. Mai departe, era o chestiune de priorități. Nu mi-a luat mult ca să-mi dau seama că viața militară nu e pentru mine și că sunt pregătit să pornesc iar la drum. Să-mi continui liceul am ajuns datorită unei schimbări ale circumstanțelor. Atunci când am plecat din Franța, eu nu aveam de gând să-mi continui studiile liceale, ci să plec într-o călătorie mai lungă. Eu aveam de gând să merg în Indonezia (doar cu bani de dus), dar s-a început pandemia și am rămas blocat în țară. După ce am lucrat câteva luni la o uzină metalurgică, așteptând să se termine pandemia, mi-am spus că dacă tot sunt blocat în țară atunci măcar să-mi termin liceul.
Unda Liberă: De ce ai ales teatrul?
Alexandru Ceban: „Din plesneală” ca să mă exprim așa. A fost o decizie asupra căreia chiar nu am stat să mă gândesc prea mult. Nici măcar nu aveam idee cu ce se mănâncă teatrul, pentru că am fost la maxim două spectacole în viața mea înainte să intru la această facultate. Raționamentul era că vreau să mă întorc la Cluj, dar pentru a mă întoarce trebuie să intru la o facultate ca să am drept de ședere, iar dacă tot intru la o facultate, pe care atunci nu aveam de gând să o termin, măcar să fie una la care să-mi fie interesant. Inițial aveam de gând să intru la litere, dar am dat un click din greșeală pe un alt link și am văzut că este ceva specializare de teatrologie la facultatea de teatru, unde mai este un loc liber. Așa că acolo mi-am depus dosarul și chiar am nimerit foarte bine. Acum am de gând să-mi continui și masteratul, și, cel puțin deocamdată, mă gândesc și la doctorat.
Unda Liberă: Revenind la cuvinte și scris. Despre ce este cartea la care lucrezi?
Alexandru Ceban: Cartea reprezintă un volum de trei texte: două texte dramatice și o proză, și deja se află în tipar. Lansarea o să fie la începutul lunii iunie. Încă nu știu data exactă, undeva între 3 și 6, dar te invit și te aștept cu mare drag. Proza cu titlul Căutarea o reprezintă un jurnal personal care vizează perioadă mea din Franța și e deocamdată numai partea I. Multe nu s-au spus este un text dramatic despre ultima zi din viața unui Moșneag, veteran al celui de-Al Doilea Război Mondial, care a aflat că i-a murit Baba. Aceasta reprezintă o mică reflexie asupra raportului dintre macro și micro istorie sau, cu alte cuvinte, cum evenimentele mari influențează viața oamenilor mici, la fel cum și o chestionare a conceptului de dragoste, dar și a importanței prezentului. Ultimul dar nu cel din urmă, Subsolul este o dramă despre victimele atrocităților războiului și a crimelor împotriva umanității.
Unda Liberă: Dacă nu parcurgeai calea aceasta cu renunțatul la studii, înrolarea într-o unitate militară străină, iar apoi revenirea în calitate de elev la liceu, crezi că astăzi discutam despre o asemenea lucrare semnată de tine?
Alexandru Ceban: Cu siguranță nu despre textul Căutarea. Dar dacă e să vorbim serios, atunci răspunsul este un „nu, categoric”. Inclusiv faptul ca am ajuns la această facultate pe care o termin acum, a fost datorată faptului că am mers atunci în legiune. Iar faptului că am ajuns la această facultate îi datorez într-o măsură enormă cartea care se află acum în tipar. E copleșitor dacă stau să mă gândesc la tot lanțul de evenimente care m-a adus în acest moment al vieții mele și plecarea mea de atunci, de la 18 ani, este numai o verigă din tot acest lanț. Însă, dacă această verigă ar fi lipsit, tot ceea ce i-a urmat s-ar fi destrămat.
Autor: Adrian BEBEA